Prefață

Această scurtă expunere a Evangheliei este un extras dintr-o lucrare mai mare, care zace în manuscris și nu poate fi tipărită în Rusia.

Lucrarea este alcătuită din 4 părți.

1. O expunere a mersului propriei mele vieți și al gândurilor mele, care m-au condus la convingerea că în învățătura creștină se află adevărul.

2. O cercetare a învățăturii creștine după tâlcuirile bisericii în general, ale apostolilor, ale sinoadelor și ale așa-numiților părinți ai bisericii, și dovezi ale falsității acestor tâlcuiri.

3. O cercetare a învățăturii creștine nu după aceste tâlcuiri, ci numai după ceea ce a ajuns până la noi din învățătura lui Hristos, atribuită lui și consemnată în Evanghelii; traducerea celor patru Evanghelii și unirea lor într-una singură.

4. O expunere a adevăratului sens al învățăturii creștine, a pricinilor pentru care a fost denaturată și a urmărilor pe care trebuie să le aibă propovăduirea ei.

Această scurtă expunere a Evangheliei este o prescurtare a părții a treia. Unirea celor patru Evanghelii a fost făcută de mine potrivit sensului învățăturii. În această unire aproape că nu a fost nevoie să mă abat de la ordinea în care sunt expuse Evangheliile, astfel încât în unirea mea nu numai că nu sunt mai multe, ci mai degrabă mai puține strămutări de versete ale Evangheliei decât în majoritatea concordanțelor care îmi sunt cunoscute și a tetraevanghelului nostru al lui Greciulevici.

În Evanghelia după Ioan, potrivit unirii mele, nu există deloc strămutări, ci totul este expus în aceeași ordine ca în original.

Împărțirea Evangheliei în 12 sau în 6 capitole (unind câte două capitole într-unul singur) a decurs de la sine din sensul învățăturii.

Iată sensul acestor cuvinte:

1. Omul este fiul începutului nemărginit, fiul acestui Tată nu prin trup, ci prin duh.

2. Și de aceea omul trebuie să slujească acestui început prin duh.

3. Viața tuturor oamenilor are un început divin. Numai ea este sfântă.

4. Și de aceea omul trebuie să slujească acestui început și vieții tuturor oamenilor. Aceasta este voia Tatălui.

5. Numai slujirea voii Tatălui vieții dă viața adevărată, adică înțelegătoare.

6. Și de aceea satisfacerea propriei voi nu este trebuincioasă pentru viața adevărată.

7. Viața vremelnică, trupească, este hrana vieții adevărate — materia pentru viața înțelegătoare.

8. Și de aceea viața adevărată este în afara timpului, ea este numai în prezent.

9. Amăgirea vieții în timp: viața trecutului și a viitorului ascunde de oameni viața adevărată a prezentului.

10. Și de aceea omul trebuie să năzuiască să distrugă amăgirea vieții vremelnice a trecutului și a viitorului.

11. Viața adevărată este nu numai viața în afara timpului — a prezentului —, ci este și viața în afara individualității — o viață comună tuturor oamenilor și se exprimă prin iubire.

12. Și de aceea, cel ce trăiește în prezent viața comună a tuturor oamenilor se unește cu Tatăl — începutul și temelia vieții.

Fiecare două capitole au între ele o legătură de cauză și efect. Pe lângă cele 12 capitole, la expunere sunt adăugate: o introducere din capitolul I al lui Ioan, în care scriitorul vorbește de la sine despre sensul întregii învățături, și o încheiere din epistola aceluiași scriitor (scrisă, probabil, înainte de Evanghelii), cuprinzând o concluzie generală a tot ce a precedat.

Introducerea și încheierea nu alcătuiesc o parte esențială a învățăturii. Ele sunt numai priviri de ansamblu asupra întregii învățături. Cu toate că atât introducerea, cât și încheierea ar fi putut fi lăsate la o parte fără vreo pierdere pentru sensul învățăturii (cu atât mai mult cu cât ambele aceste părți sunt scrise din partea lui Ioan, iar nu a lui Iisus), le-am păstrat fiindcă, la o înțelegere simplă și limpede a învățăturii lui Hristos, aceste părți, confirmându-se una pe cealaltă și întreaga învățătură, în opoziție cu ciudatele tâlcuiri ale bisericii, înfățișează cea mai simplă arătare a sensului ce trebuie atribuit învățăturii.

La începutul fiecărui capitol, în afară de o scurtă definire a conținutului, am așezat și cuvintele rugăciunii prin care Iisus i-a învățat pe ucenici să se roage, cuvinte corespunzătoare fiecărui capitol.

Sfârșindu-mi lucrarea, am găsit, spre mirarea și bucuria mea, că așa-numita rugăciune domnească nu este altceva decât întreaga învățătură a lui Iisus exprimată în forma cea mai concentrată, în chiar ordinea în care fuseseră așezate de mine capitolele, și că fiecare expresie a rugăciunii corespunde sensului și succesiunii capitolelor.

„1) Tatăl nostru.”

Omul este fiul lui Dumnezeu.

„2) Carele ești în ceruri.”

Dumnezeu este începutul spiritual nemărginit al vieții.

„3) Sfințească-se numele Tău.”

Fie sfânt acest început al vieții.

„4) Vie împărăția Ta.”

Fie înfăptuită puterea lui în toți oamenii.

„5) Facă-se voia Ta, precum în cer”

Și să se împlinească voia acestui început nemărginit, precum în el însuși,

„6) așa și pe pământ.”

tot așa și în trup.

„7) Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă”

Viața vremelnică este hrana vieții adevărate.

„8) astăzi.”

Viața adevărată este în prezent.

„9) Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”

Și să nu ne ascundă de această viață adevărată greșelile și rătăcirile trecutului.

„10) Și nu ne duce pe noi în ispită.”

Și să nu ne ducă în amăgire.

„11) Ci ne izbăvește de cel rău.”

Și atunci nu va mai fi rău.

„12) Că a Ta este împărăția și puterea și slava.”

Ci va fi stăpânirea Ta, și puterea, și rațiunea.

În expunerea pe larg a părții a 3-a, aflată în manuscris, Evanghelia după cei patru evangheliști este tradusă și expusă în întregime, fără cea mai mică omitere. În prezenta expunere însă sunt lăsate deoparte următoarele versete: zămislirea și nașterea lui Ioan Botezătorul, întemnițarea și moartea lui, nașterea lui Iisus, genealogia lui, fuga cu mama sa în Egipt, minunile lui Iisus din Cana și Capernaum, scoaterea dracilor, umblarea pe mare, uscarea smochinului, vindecarea bolnavilor, învierea morților, învierea lui Hristos însuși și trimiterile la prorociile împlinite în viața lui Hristos.

Aceste versete sunt lăsate deoparte în prezenta expunere pe scurt fiindcă, necuprinzând în sine învățătura, ci descriind doar întâmplări petrecute înainte de propovăduirea lui Iisus, în timpul ei și după ea, fără să adauge nimic, complică și îngreunează expunerea. Aceste versete, oricum ar fi înțelese, nu conțin în sine nici o contrazicere a învățăturii, nici o confirmare a ei. Singura însemnătate a acestor versete pentru creștinism a fost aceea că dovedeau dumnezeirea lui Iisus celui ce nu credea în ea. Pentru omul însă care înțelege lipsa de temei a povestirii despre minuni și, mai mult decât atât, nu se îndoiește de dumnezeirea lui Iisus după însăși învățătura sa, aceste versete cad de la sine, ca fiind de prisos.

În expunerea cea mare, fiecare abatere de la traducerea obișnuită, fiecare lămurire inserată, fiecare omitere sunt explicate și dovedite prin compararea diferitelor variante ale Evangheliilor, prin contexte, prin considerații filologice și de altă natură. În această expunere pe scurt, atât toate aceste dovezi și respingeri ale înțelegerii false a bisericii, cât și notele amănunțite cu trimiteri sunt lăsate deoparte, pe temeiul că, oricât de exacte și de corecte ar fi judecățile asupra fiecărui loc luat în parte, aceste judecăți nu pot convinge de adevărul înțelegerii sensului învățăturii. Dovezile adevărului înțelegerii nu se găsesc în judecățile asupra unor pasaje izolate, ci în unitatea, limpezimea, simplitatea, deplinătatea învățăturii și în potrivirea ei cu simțirea lăuntrică a fiecărui om care caută adevărul.

În privința tuturor abaterilor, în general, din expunerea mea de la textul primit de biserici, cititorul nu trebuie să uite că reprezentarea atât de obișnuită pentru noi, potrivit căreia Evangheliile, toate patru, cu toate versetele și literele lor, sunt cărți sfinte, este, pe de o parte, cea mai grosolană rătăcire, iar pe de alta, cea mai grosolană și dăunătoare amăgire. Cititorul trebuie să țină minte că Iisus însuși nu a scris niciodată vreo carte, așa cum au făcut Platon, Filon sau Marc Aureliu, și nici măcar nu și-a transmis vreodată învățătura, așa cum a făcut Socrate, unor oameni știutori de carte și cultivați, ci a vorbit acelor oameni neștiutori de carte pe care i-a întâlnit în viață, și că doar mult după moartea lui s-au dezmeticit oamenii că ceea ce spusese el era foarte important și că n-ar strica să se aștearnă în scris câte ceva din cele ce spusese și făcuse, și abia după aproape o sută de ani au început să scrie ceea ce auziseră despre el. Cititorul trebuie să țină minte că astfel de însemnări au fost foarte, foarte multe, că multe s-au pierdut, multe au fost foarte proaste și că creștinii s-au folosit de toate și au ales câte puțin din ceea ce li se părea mai bun și mai cu tâlc; că, alegând aceste Evanghelii cele mai bune, bisericile, după proverbul: „nu alegi ciomag fără vreo strâmbătură”, a trebuit să cuprindă în ceea ce au decupat din toată uriașa literatură despre Hristos și multă strâmbătură; că sunt multe locuri în Evangheliile canonice tot atât de proaste ca și în cele apocrife lepădate, și că în cele apocrife se află și câte ceva bun. Cititorul trebuie să țină minte că sfântă poate fi învățătura lui Hristos, dar nicidecum nu poate fi sfânt un anume număr de versete și de litere, și nu pot deveni sfinte tocmai cutare sau cutare cărți de la primul până la ultimul rând doar pentru că oamenii spun că sunt sfinte. Numai cititorul nostru rus dintre oamenii cultivați, datorită cenzurii rusești, poate ignora truda de o sută de ani a criticii istorice și poate vorbi cu naivitate despre faptul că Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, așa cum sunt ele, au fost scrise de evangheliști fiecare în parte și pe de-a-ntregul. Cititorul trebuie să țină minte că a spune acest lucru în anul 1880, ignorând tot ce a elaborat știința în această privință, este totuna cu a fi vorbit în veacul trecut despre soarele care se învârte în jurul pământului. Cititorul trebuie să țină minte că Evangheliile sinoptice, așa cum au ajuns până la noi, sunt rodul unei acumulări lente prin copiere și adăugire și prin socotințele a mii de minți și mâini omenești felurite, iar nicidecum opere ale insuflării sfântului duh asupra evangheliștilor. Că atribuirea Evangheliilor apostolilor este o basnă care nu numai că nu rezistă criticii, dar nici măcar nu are vreun temei, în afară de dorința oamenilor evlavioși ca lucrurile să fi stat așa. Evangheliile au fost selectate, întregite și tălmăcite de-a lungul veacurilor; toate Evangheliile din secolul al IV-lea ajunse până la noi sunt scrise legat, fără semne de punctuație, și de aceea și după secolele al IV-lea și al V-lea au fost supuse celor mai felurite lecturi, iar astfel de variante de lectură ale cărților evanghelice se numără până la cincizeci de mii. Pe toate acestea trebuie să le țină minte cititorul, ca să nu alunece spre acea părere cu care suntem deprinși, anume că Evangheliile, așa cum sunt înțelese acum, au venit la noi întocmai de la sfântul duh. Cititorul trebuie să țină minte că nu numai că nu este de osândit să dai la o parte din Evanghelii locurile de prisos și să le luminezi pe unele prin altele, ci, dimpotrivă, este vrednic de osândă și nelegiuit să nu faci aceasta, ci să socotești sfânt un număr oarecare de versete și de litere.

Numai oamenii care nu caută adevărul și nu iubesc învățătura lui Hristos au putut statornici o asemenea privire asupra Evangheliilor.

Pe de altă parte, îl rog pe cititorul expunerii mele a Evangheliei să țină minte că, dacă nu privesc Evangheliile ca pe niște cărți sfinte coborâte la noi din cer de la sfântul duh, nu privesc totodată Evangheliile nici doar ca pe niște monumente ale istoriei literaturii religioase. Înțeleg și perspectiva teologică, și pe cea istorică asupra Evangheliilor, însă eu le privesc altfel și de aceea îl rog pe cititor ca, citind expunerea mea, să nu alunece nici spre perspectiva bisericească, nici spre perspectiva istorică asupra Evangheliilor, devenită obișnuită în ultima vreme printre oamenii instruiți — perspectivă pe care nu am împărtășit-o și pe care o găsesc deopotrivă de incompletă. Nu privesc creștinismul ca pe o revelație divină exclusivă, nici ca pe un fenomen istoric; privesc creștinismul ca pe o învățătură care dă sens vieții. Am fost adus la creștinism nu prin cercetări teologice sau istorice, ci prin faptul că, la vârsta de cincizeci de ani, întrebându-mă pe mine însumi și pe toți înțelepții din mediul meu ce sunt eu și care este sensul vieții mele, și primind răspunsul: ești o înlănțuire întâmplătoare de particule, sens în viață nu există, iar viața însăși este un rău — am fost adus prin aceea că, primind un asemenea răspuns, am căzut în deznădejde și am vrut să mă ucid; dar, amintindu-mi că înainte, în copilărie, când credeam, pentru mine exista un sens al vieții, și că oamenii credincioși din jurul meu — majoritatea oamenilor, nestricați de bogăție — cred și trăiesc o viață adevărată, m-am îndoit de adevărul răspunsului ce-mi fusese dat de înțelepciunea oamenilor din mediul meu și am încercat să înțeleg acel răspuns pe care creștinismul îl dă oamenilor ce trăiesc o viață adevărată. Și am început să studiez creștinismul, și să studiez în învățătura creștină ceea ce călăuzește viața oamenilor. Am început să studiez acel creștinism a cărui aplicare o vedeam în viață și am început să compar această aplicare cu izvorul ei. Izvorul învățăturii creștine erau Evangheliile, și în Evanghelii găseam explicarea acelui sens care călăuzea viața tuturor oamenilor ce trăiesc o viață adevărată. Însă, studiind creștinismul, alături de acest izvor de apă curată a vieții am găsit, unită nelegiuit cu el, o murdărie și un mâl care singure îmi ascunseseră curăția lui; alături de înalta învățătură creștină am găsit legată de ea o hâdă învățătură iudaică și bisericească, străină ei. Mă aflam în situația unui om care ar fi primit un sac de noroi împuțit și abia după o lungă luptă și trudă ar fi descoperit că în acest sac, îngropate în noroi, zac într-adevăr mărgăritare neprețuite, ar fi înțeles că el nu este vinovat pentru dezgustul său față de noroiul împuțit și că acei oameni care au adunat și au păstrat acest mărgăritar laolaltă cu noroiul nu numai că nu sunt vinovați, ci sunt vrednici de dragoste și respect, dar totuși nu știe ce să facă cu acele nestemate pe care le-a găsit amestecate cu noroiul. M-am aflat într-o stare chinuitoare până când m-am încredințat că mărgăritarele nu se contopiseră cu noroiul și pot fi curățate.

Nu cunoșteam lumina, credeam că nu există adevăr în viață, dar, încredințându-mă că oamenii trăiesc numai prin această lumină, am început să caut izvorul ei și l-am găsit în Evanghelii, în ciuda răstălmăcirilor bisericilor. Și, ajungând la acest izvor de lumină, am fost orbit de el și am primit răspunsuri depline la întrebările despre sensul vieții mele și al vieții celorlalți oameni, răspunsuri care se potrivesc întru totul cu toate răspunsurile știute de mine ale altor popoare și care, după părerea mea, le întrec pe toate.

Căutam un răspuns la întrebarea despre viață, nu la întrebări teologice și istorice, și de aceea pentru mine era cu totul indiferent dacă Iisus Hristos este Dumnezeu ori nu și de la cine a purces sfântul duh și așa mai departe, și la fel de neimportant și de nefolositor îmi era să știu când și de cine a fost scrisă cutare Evanghelie și cutare pildă, și dacă poate sau nu să-i fie atribuită lui Hristos. Pentru mine era importantă acea lumină care luminează de 1800 de ani omenirea și care m-a luminat și mă luminează și pe mine; iar cum se numește izvorul acestei lumini, și care sunt materialele lui, și de către cine a fost aprins, îmi era cu totul indiferent.

Și am început să privesc cu luare-aminte în această lumină și să dau la o parte tot ce îi era potrivnic; și cu cât înaintam pe această cale, cu atât mai neîndoielnică devenea pentru mine deosebirea dintre adevăr și minciună. La începutul muncii mele mai aveam încă îndoieli, existau încercări de explicații artificiale, dar cu cât înaintam mai mult, cu atât mai trainică și mai limpede devenea lucrarea, iar adevărul — mai neîndoielnic. Mă aflam în situația unui om care adună laolaltă o statuie sfărâmată în bucăți. La început mai poate exista o îndoială dacă această bucată este parte a piciorului ori a brațului, dar când picioarele sunt deja asamblate, bucata cu siguranță nu mai merge la picior; iar când, pe deasupra, această bucată se îmbină cu o altă bucată laterală și se potrivește prin toate liniile de ruptură cu piesa de dedesubt, atunci nu mai poate exista nicio îndoială. Aceasta am trăit-o pe măsură ce înaintam în lucrarea mea și, dacă nu sunt nebun, același simțământ va trebui să-l trăiască și cititorul la lectura expunerii largi a Evangheliei, unde fiecare teză este confirmată în același timp și de considerente filologice, și de variante, și de contexte, și de acordul cu ideea de temelie.

Cu aceasta s-ar fi putut încheia prefața, dacă Evangheliile ar fi fost niște cărți descoperite acum, dacă învățătura lui Hristos nu ar fi fost supusă unor răstălmăciri de 1800 de ani. Dar acum, pentru înțelegerea adevăratei învățături a lui Iisus, așa cum a putut el însuși să o înțeleagă, este de trebuință să conștientizăm principalele pricini ale răstălmăcirilor care au schimonosit învățătura și principalele procedee ale acestor răstălmăciri. Pricina de căpătâi a acelor răstălmăciri care au desfigurat atât de mult învățătura lui Hristos, încât anevoie se mai poate zări sub stratul lor gros, stă în faptul că, încă din vremea lui Pavel — care, neînțelegând bine învățătura lui Hristos și necunoscând-o așa cum s-a exprimat ea mai apoi în Evanghelia lui Matei —, el a legat-o de învățătura despre predania fariseică și, prin urmare, de toate învățăturile Vechiului Testament. Pavel este socotit de obicei apostolul neamurilor — apostolul protestanților. El chiar a fost așa după înfățișarea din afară, în privința tăierii împrejur, de pildă. Învățătura despre predanie, despre legătura Vechiului Testament cu Noul Testament, a fost adusă în creștinism de către Pavel; și tocmai această învățătură despre predanie, acest principiu al predaniei a fost pricina de căpătâi a schimonosirii învățăturii creștine și a neînțelegerii ei.

Din vremea lui Pavel începe talmudul creștin, care se numește biserică, iar învățătura lui Hristos ajunge să nu mai fie învățătura unică, dumnezeiască și deplină, ci una dintre verigile lanțului revelației, începută de la facerea lumii și continuată în biserică până în ziua de azi.

Acești răstălmăcitori îl numesc pe Iisus Dumnezeu; însă recunoașterea lui drept Dumnezeu nu-i face să acorde cuvintelor și învățăturii atribuite lui Dumnezeu o însemnătate mai mare decât cuvintelor Pentateuhului, ale psalmilor, ale Faptelor Apostolilor, ale Epistolelor, ale Apocalipsei și chiar decât hotărârilor sinodale și scrierilor părinților bisericii.

Acești răstălmăcitori nu îngăduie o altă înțelegere a învățăturii lui Iisus Hristos decât aceea care ar fi în acord cu întreaga revelație precedentă și ulterioară, așa încât țelul lor nu este de a desluși însemnătatea propovăduirii lui Hristos, ci doar de a găsi un înțeles cât mai puțin potrivnic pentru toate scrierile cele mai cu neputință de contradictorii: Pentateuhul, psalmii, Evangheliile, Epistolele, Faptele, adică tot ceea ce este socotit sfânta scriptură.

Este vădit că, la o asemenea privire asupra învățăturii lui Hristos, înțelegerea ei este de neconceput. Tot din această privire mincinoasă decurg și nenumăratele dezbinări în înțelegerea Evangheliei.

De astfel de deslușiri, care au drept țel nu adevărul, ci punerea de acord a celor de nepotrivit, adică a scrierilor Vechiului și Noului Testament, poate exista, cum e și firesc, o mulțime fără număr, și chiar așa și este. Astfel că, pentru a recunoaște o anume împăcare drept adevărată, nu mai rămân decât mijloace din afară: minunile, pogorârea sfântului duh.

Au pus de acord și pun de acord fiecare după cum îl taie capul; însă fiecare, în propria-i potrivire, susține că acordul său este o revelație neîntreruptă a sfântului duh. Asemenea sunt epistolele lui Pavel, hotărârile sinoadelor ce încep cu formula: „Părutu-s-a nouă și sfântului duh”. Asemenea sunt și hotărârile papilor, ale sinoadelor, ale hlâstilor și ale tuturor răstălmăcitorilor care susțin că prin gura lor grăiește sfântul duh. Toți folosesc unul și același procedeu grosolan de a întări adevărul potrivirilor lor prin afirmația că această punere de acord a lor nu este rodul gândurilor proprii, ci adeverirea sfântului duh.

Fără a intra în cercetarea acestor credințe înseși, dintre care fiecare se proclamă pe sine drept singura adevărată, nu se poate să nu vedem că în procedeul comun lor tuturor, de a recunoaște uriașa mulțime a așa-numitelor scrieri ale Vechiului și Noului Testament ca fiind deopotrivă de sfinte, zace o piedică de netrecut, ridicată chiar de ele însele în calea înțelegerii învățăturii lui Hristos, și încă faptul că din această rătăcire decurge însăși posibilitatea și chiar inevitabilitatea unor secte dușmănoase, la nesfârșit de felurite.

Numai punerea de acord a unui număr uriaș de revelații poate fi la nesfârșit de felurită; pe când tâlcuirea învățăturii unei singure persoane, socotite drept Dumnezeu, nu poate da naștere la secte. Învățătura lui Dumnezeu, coborât pe pământ ca să-i învețe pe oameni, prin însuși scopul coborârii lui Dumnezeu pe pământ nu poate fi înțeleasă în chip felurit. Dacă Dumnezeu a coborât pe pământ ca să le descopere oamenilor adevărul, atunci cel mai puțin din ce putea face era să descopere adevărul în așa fel încât toți să-l înțeleagă; dacă însă nu a făcut aceasta, el nu a fost Dumnezeu; iar dacă adevărurile dumnezeiești sunt de așa natură încât nici Dumnezeu nu le-a putut face de înțeles pentru oameni, atunci oamenii cu atât mai mult nu pot face nicidecum acest lucru.

Dacă Iisus nu este Dumnezeu, ci un om mare, atunci învățătura lui cu atât mai puțin poate da naștere la secte. Învățătura unui om mare este mare numai prin aceea că rostește lămurit și limpede ceea ce alții au rostit nelămurit și nelimpede.

Ceea ce este de neînțeles în învățătura unui om mare nu este nicidecum mare, iar învățătura unui om mare nu poate da naștere la secte. Învățătura unui om mare este mare numai prin aceea că îi unește pe toți într-un singur adevăr pentru toți. Învățătura lui Socrate toți au înțeles-o întotdeauna deopotrivă. Numai o asemenea tâlcuire care susține că ea este revelația sfântului duh, că ea este singura adevărată, iar toate celelalte sunt minciună, numai o asemenea tâlcuire dă naștere la ură și la așa-numitele secte. Oricât ar vorbi sectanții de orice confesiune despre faptul că ei nu osândesc o altă confesiune, că se roagă pentru alăturarea ei la ei și că nu au vrăjmășie față de ea, — acest lucru nu este adevărat. Niciodată, nicio afirmare a vreunui dogmă oarecare, începând cu Arie, nu a izvorât din nimic altceva decât din osândirea ca minciună a dogmei potrivnice. Iar declarația că exprimarea cutărei sau cutărei dogme este o exprimare dumnezeiască, a sfântului duh, este cea mai înaltă treaptă de trufie și de prostie; de cea mai înaltă trufie pentru că nu se poate spune nimic mai trufaș decât că vorbele rostite de mine le-a rostit prin mine însuși Dumnezeu, și de cea mai înaltă prostie pentru că nu se poate spune nimic mai prostesc decât ca, la susținerea unui om că prin gura lui vorbește Dumnezeu, să răspunzi: nu, nu prin a ta, ci prin gura mea vorbește Dumnezeu, și spune ceva cu totul potrivnic față de ceea ce spune Dumnezeul tău. Iar între timp tocmai acest lucru îl spun toate bisericile, și numai din aceasta izvorăsc și au izvorât toate sectele și tot răul care în numele credințelor s-a săvârșit și se săvârșește în lume. Dar, pe lângă acel rău exterior al sectelor pe care îl produce o asemenea tâlcuire, ea are și un alt cusur lăuntric însemnat, care dă tuturor acestor secte un caracter nelămurit, nedeslușit și lipsit de bună-credință.

Acest cusur stă în aceea că toate aceste secte, recunoscând drept ultimă revelație pe cea a sfântului duh, coborât peste apostoli și trecut și trecând asupra celor pretins aleși, acești falși tâlcuitori nu arată nicăieri de-a dreptul, deslușit și definitiv în ce anume constă această revelație a sfântului duh, iar între timp pe această revelație pretins continuată își întemeiază credința și o numesc a lui Hristos.

Toți sectanții care recunosc revelația sfântului duh, la fel ca mahomedanii, recunosc trei revelații: mahomedanii — a lui Moise, a lui Iisus și a lui Mahomed; oamenii bisericii — a lui Moise, a lui Iisus și a sfântului duh. Însă după credința mahomedană Mahomed este cel din urmă proroc, cel care a lămurit însemnătatea revelației lui Moise și a lui Iisus, și el este cea din urmă revelație, care a lămurit tot ce a fost înainte, și această revelație orice dreptcredincios o are în fața sa. Nu tot astfel stau lucrurile cu credința bisericească. Ea, ca și cea mahomedană, recunoaște trei revelații: a lui Moise, a lui Iisus și a sfântului duh, dar ea nu se numește pe sine după numele celei din urmă revelații — a sfântului duh, ci susține că temelia credinței sale este învățătura lui Hristos. Așa încât învățătura pe care o propovăduiesc este a lor, iar autoritatea acestei învățături i-o atribuie lui Hristos.

Sectanții Duhului Sfânt, recunoscând drept ultimă revelație, care explică tot ce a fost mai înainte, unii pe Pavel, alții unele sau altele dintre sinoade, alții pe papi, alții pe patriarhi, alții revelațiile particulare ale sfântului duh, ar fi trebuit să o spună deschis și să-și numească credința după numele celui care a avut ultima revelație; iar dacă ultima revelație sunt părinții, sau epistola patriarhilor răsăriteni, sau hotărârile papale, sau silabusul, sau catehismul lui Luther ori al lui Filaret, atunci așa să spună și așa să-și numească credința, fiindcă ultima revelație, care explică tot ce a fost mai înainte, va fi întotdeauna și cea principală. Dar ei nu fac acest lucru și, în loc de asta, propovăduind învățături cu totul străine lui Hristos, susțin că aceste învățături au fost propovăduite de Hristos. Așa încât, după învățătura lor, reiese că Hristos a vestit că a răscumpărat cu sângele său neamul omenesc, căzut în Adam; că Dumnezeu este o treime; că sfântul duh s-a pogorât peste apostoli și a trecut prin punerea mâinilor asupra preoției; că pentru mântuire sunt trebuincioase șapte taine; că împărtășania trebuie să fie sub două specii și așa mai departe. Reiese că toate acestea sunt învățătura lui Hristos, când în învățătura lui Iisus nu există nici măcar o singură aluzie la nimic din toate acestea. Acești învățători mincinoși ar trebui să-și numească învățătura și credința învățătura și credința sfântului duh, iar nu a lui Hristos, fiindcă credința lui Hristos se poate numi numai acea credință care recunoaște revelația lui Hristos, ajunsă până la noi în Evanghelii, drept ultimă revelație, așa cum și este datoare să o recunoască după cuvintele lui Hristos: și învățător să nu recunoașteți pe nimeni, afară de Hristos. S-ar părea că lucrul acesta este atât de simplu, încât nici n-ar fi meritat să se vorbească despre el; dar, oricât de ciudat ar fi să o spunem, până în prezent nimeni n-a încercat încă, pe de o parte, să despartă învățătura lui Hristos de acordarea ei artificială, neîndreptățită de nimic, cu Vechiul Testament și de acele adăugiri arbitrare la învățătura sa, care s-au făcut și se fac în numele sfântului duh. Și este ciudat: în această greșeală se întâlnesc două tabere extreme: oamenii bisericii și istoricii liber-cugetători ai creștinismului. Unii, oamenii bisericii, numindu-l pe Iisus a doua persoană a treimii, înțeleg învățătura lui nu altfel decât în legătură cu acele pretinse revelații ale celei de-a treia persoane, pe care le găsesc în Vechiul Testament, în epistolele sobornicești, în hotărârile părinților, și propovăduiesc credințe dintre cele mai ciudate, susținând că aceste credințe sunt ale lui Hristos. Alții, nerecunoscându-l pe Iisus drept Dumnezeu, înțeleg deopotrivă învățătura lui nu așa cum ar fi putut fi ea propovăduită de el, ci așa cum este înțeleasă de Pavel și de ceilalți tâlcuitori ai săi. Recunoscându-l pe Iisus nu drept Dumnezeu, ci om, acești tâlcuitori îl lipsesc pe Iisus de cel mai legitim drept omenesc: acela de a răspunde pentru propriile sale cuvinte, iar nu pentru tâlcuitorii mincinoși ai cuvintelor sale. Străduindu-se să explice învățătura lui Iisus, acești tâlcuitori învățați îi pun în seamă lui Iisus ceea ce el n-a gândit niciodată să spună. Reprezentanții acestei școli de tâlcuitori, începând cu cel mai popular dintre ei, Renan, fără să se fi ostenit să deosebească din învățătura lui Hristos ceea ce a învățat însuși Hristos de ceea ce au scornit pe seama lui tâlcuitorii săi, fără să se fi ostenit să înțeleagă această învățătură câtuși de puțin mai adânc decât oamenii bisericii, se străduiesc să înțeleagă sensul apariției lui Iisus și al răspândirii învățăturii sale din evenimentele vieții lui Iisus și din împrejurările timpului său.

Și, totodată, s-ar părea că tocmai istoricii n-ar avea voie în niciun caz să facă această greșeală. Sarcina pe care o au de rezolvat constă în următoarele: acum 1800 de ani s-a ivit un oarecare cerșetor și a rostit câteva vorbe. A fost bătut cu bicele și spânzurat, și toți au uitat de el, așa cum au fost uitate milioane de astfel de cazuri, iar vreo 200 de ani lumea n-a auzit nimic despre el. Dar se dovedește că cineva a ținut minte ce a spus el, i-a povestit altuia, unui al treilea. Mai departe, tot mai mult, și iată că miliarde de oameni, deștepți și proști, învățați și neștiutori de carte, nu se pot descotorosi de gândul că acest om, numai acest om a fost Dumnezeu. Cum să se explice această uimitoare întâmplare? Oamenii bisericii spun că aceasta s-a petrecut pentru că Iisus a fost cu adevărat Dumnezeu. Și atunci totul este de înțeles. Dar, dacă el nu a fost Dumnezeu, cum se explică faptul că tocmai acest om de rând este recunoscut de toți drept Dumnezeu?

Și învățații acestei școli caută cu stăruință toate amănuntele despre împrejurările vieții acestui om, nebăgând de seamă că, oricâte amănunte ar găsi (în realitate însă n-au găsit absolut nimic în afară de ceea ce se află la Iosif Flaviu și în Evanghelii), chiar dacă ar reconstitui întreaga viață a lui Iisus până la cele mai mărunte detalii și ar afla când și ce a mâncat și unde a înnoptat Iisus, întrebarea de ce el, tocmai el a avut o asemenea înrâurire asupra oamenilor ar rămâne totuși fără răspuns. Răspunsul nu stă în mediul în care s-a născut Iisus, nici în cine l-a crescut și așa mai departe, și cu atât mai puțin în ceea ce se petrecea la Roma ori în faptul că poporul era înclinat spre superstiție și altele asemenea, ci numai în ce anume a propovăduit acest om atât de deosebit, încât i-a făcut pe oameni să-l desprindă dintre toți ceilalți și să-l recunoască drept Dumnezeu atunci și acum. S-ar părea că, dacă vrei să înțelegi aceasta, cel dintâi lucru care trebuie făcut este să încerci să înțelegi învățătura acestui om, și să înțelegi, de la sine înțeles, tocmai învățătura lui, iar nu acele tâlcuiri grosolane ale învățăturilor sale care s-au răspândit și se răspândesc după el. Iar tocmai lucrul acesta nu-l fac. Acești învățați istorici ai creștinismului atât de mult s-au bucurat că au înțeles că Iisus nu a fost Dumnezeu și atât de mult vor să dovedească faptul că învățătura lui nu este dumnezeiască și prin urmare nu este obligatorie, încât, uitând că, cu cât vor dovedi mai mult că el a fost un om simplu și că învățătura lui nu este dumnezeiască, cu atât mai departe vor fi de înțelegerea chestiunii care îi preocupă, își încordează toate puterile pentru a dovedi că el a fost un om simplu și că, prin urmare, învățătura lui nu este dumnezeiască. Pentru a vedea limpede această rătăcire uimitoare, este de ajuns să ne amintim de Renan și de ucenicii săi. Havet — acela susține cu naivitate că Jesus Christi n’avait rien de chritien. Iar Souris — acela dovedește cu entuziasm că Iisus Hristos a fost un om foarte grosolan și prost.

Chestiunea nu este de a dovedi că Iisus nu a fost Dumnezeu și că prin urmare învățătura lui nu este dumnezeiască, și nici de a dovedi că el nu a fost catolic, ci de a înțelege în ce anume a constat acea învățătură care a fost atât de înaltă și de scumpă oamenilor, încât pe propovăduitorul acestei învățături oamenii l-au recunoscut și îl recunosc drept Dumnezeu. Iată tocmai ce am încercat eu să fac; și pentru mine, cel puțin, am făcut-o. Și iată ce le propun fraților mei.

Dacă cititorul aparține uriașei majorități a oamenilor educați, crescuți în credința bisericească, dar lepădați de ea din pricina nepotrivirilor ei cu bunul-simț și cu conștiința (fie că i-au rămas unui asemenea om dragostea și respectul față de duhul învățăturii creștine, fie că el, după proverb: „de ciudă pe purici, aruncă și cojocul în foc”, socotește tot creștinismul o superstiție vătămătoare), îl rog pe un asemenea cititor să țină minte că ceea ce îl respinge și ceea ce i se pare a fi superstiție nu este învățătura lui Hristos, că Hristos nu poate fi vinovat de acea tradiție hidoasă care a fost alipită la învățătura lui și dată drept creștinism; trebuie studiată doar una: învățătura lui Hristos, așa cum a ajuns până la noi, adică acele cuvinte și fapte care îi sunt atribuite lui Hristos și care au o însemnătate învățătorească. Citind expunerea mea, un asemenea cititor se va convinge că creștinismul nu numai că nu este un amestec al celor înalte cu cele joase, nu numai că nu este o superstiție, ci este cea mai riguroasă, curată și deplină învățătură metafizică și etică, mai presus de care nu s-a ridicat până acum rațiunea omenească și în cercul căreia, fără să-și dea seama, se mișcă întreaga activitate omenească superioară: politică, științifică, poetică și filosofică. Dacă cititorul aparține acelei minorități neînsemnate de oameni educați care se țin de credința bisericească, mărturisind-o nu pentru scopuri exterioare, ci pentru liniștea lăuntrică, îl rog pe un asemenea cititor, înainte de a citi, să hotărască în sufletul său întrebarea ce îi este mai de preț: liniștea sufletească sau adevărul? Dacă liniștea, îl rog să nu citească; iar dacă adevărul, îl rog să țină minte că învățătura lui Hristos expusă aici, în ciuda identității de nume, este o învățătură cu totul alta decât cea pe care o mărturisește el, și că, prin urmare, atitudinea lui, ca unul ce mărturisește credința bisericească, față de această expunere a învățăturii lui Hristos este aceeași ca atitudinea unui mahomedan față de propovăduirea creștinismului, că întrebarea pentru el nu este dacă învățătura propusă se potrivește ori nu se potrivește cu credința lui, ci numai care învățătură se potrivește mai mult cu rațiunea și cu inima sa — învățătura sa bisericească, alcătuită din punerea de acord a tuturor scripturilor, sau numai învățătura lui Hristos. Întrebarea pentru el este doar dacă vrea să primească noua învățătură sau să rămână în credința sa.

Dacă însă cititorul aparține oamenilor care mărturisesc doar în chip exterior credința bisericească și țin la ea nu pentru că ar crede în adevărul ei, ci din considerente exterioare, fiindcă socotesc mărturisirea și propovăduirea ei folositoare pentru sine, atunci astfel de oameni să țină minte că, oricâți tovarăși de idei ar avea, oricât de puternici ar fi, pe oricare scaune de domnie s-ar așeza și cu oricare nume înalte s-ar numi, ei nu sunt acuzatori, ci acuzați — nu de mine, ci de Hristos. Asemenea cititori să țină minte că nu au ce să dovedească, că au spus deja demult ceea ce aveau de spus, că și dacă ar dovedi ceea ce vor să dovedească, ar dovedi doar ceea ce dovedesc, fiecare pentru sine, toate sutele de confesiuni ale credințelor bisericești care se tăgăduiesc unele pe altele; că ei nu trebuie să dovedească, ci să se dezvinovățească. Să se dezvinovățească de blasfemia prin care au coborât învățătura lui Iisus Dumnezeu la nivelul învățăturilor lui Ezdra, ale sinoadelor și ale Teofilacților și și-au îngăduit să răstălmăcească și să schimbe cuvintele lui Dumnezeu pe temeiul cuvintelor oamenilor. Să se dezvinovățească de calomnia adusă lui Dumnezeu, prin care toate acele fanatisme ce erau în inimile lor le-au aruncat asupra lui Dumnezeu Iisus și le-au dat drept învățătura lui. Să se dezvinovățească de înșelăciunea prin care, ascunzând învățătura lui Dumnezeu, Cel ce a venit să aducă binele lumii, au pus în locul ei propria credință a Sfântului Duh și prin această substituire au lipsit și lipsesc miliarde de oameni de acel bine pe care Hristos l-a adus oamenilor și, în loc de pacea și iubirea aduse de el, au introdus în lume secte, osândiri și tot felul de nelegiuiri, acoperindu-le cu numele lui Hristos.

Pentru acești cititori există doar două ieșiri: căința smerită și lepădarea de minciuna lor, sau prigonirea celor ce îi mustră pentru ceea ce au făcut și fac.

Dacă nu se vor lepăda de minciună, le rămâne un singur lucru: să mă prigonească, lucru pentru care eu, încheindu-mi scrierea, mă pregătesc cu bucurie și cu teamă pentru slăbiciunea mea.